Nicu Piticu si fata boierului

Mno, ia poftiti voi dragii mosului colea-n mansarda mov, cã tot veni primãvara, si-ati savura un ceai de mentã cât vã voi spune eu o farâmã din povestea lui Nicu Piticu.


A fost odatã ca niciodatã, pe când fãcea plopul pere si mãcesul roscove, iar când venea toamna zburau spre alte meleaguri, dând cu tifla nãrozilor ce nu cred o asemenea balivernã, purcelusii de lapte, pitit la poalele muntilor, un sãtuc uitat de lume. Si-n satul cu pricina locuia într-un conac nãpãdit de iederã Boier Taun, vornicul.
Si-avea boierul douã fete ca douã picaturi rupte din soare, frumoase si mândre cum nu mai existau niciunde în lume. Roiau flãcãii ca mustele la bãlegar în poarta conacului, promitând bogãtii nemaivãzute, împaratii si castele îmbrãcate-n aur în schimbul domnitelor, însã lãtrau degeaba precum cainii la lunã, boierul n-avea gând sã-si mãrite odoarele. S-apoi într-una din zile, vãzând cã nu scapã cu nici un chip de petitori si de gura muierii care îl toca la cap cã fetele se cer maritate, boierul stârni mare vãlvã promitând aceluia ce-i va aduce un pumn de pãmant din valea necuratului, o suvitã din pãrul Zânei ielelor si-un strop de apã vie din pocalul plângerii, cã-i va da nu una, ci pe-amândouã copile, sã facã cu ele ce-a pofti.

Auzind una ca asta, voinicii dãdurã nãvalã în toate cele patru zãri, în cãutarea celor trebuincioase, pesemne tâmpiti de frumusetea domnitelor, caci nici un om întreg la minte nu s-ar fi înhamat la o asemenea povarã. Îmbla vorba cum cã pocalul plângerii ar fi fost cu strãsnicie pãzit de un balaur cu nenumãrate capete, lighioanã ce nu putea fi rãpusã de nici un tãis, oricat de iscusit ar fi fost mânuit. Zâna ielelor sãlãsluia în pãdurea umbrelor, si chiar de-ai fi reusit sã scapi cumva de haitele de lupi însetati de sânge, de blestemul Zânei nu te putea scapa decât Scaraotchi, si pentru cã tot veni vorba, or fi fost ele domnitele frumoase, nimic de zis, da parcã nici nu prea-ti venea sa-ti pui boii în cârd cu dracul pentru un pumn de pãmant din valea necuratului.


De bucurie cã scapase în sfarsit de alai putând acum sã se bucure în liniste de rãcoarea diminetii, boier Tãun dãdu un mare ospãt, ospãt la care chemã toatã suflarea satului. Trei zile si trei nopti chefuirã lingãii doar ca sã aibã ce regreta boierul în a patra. Multimea de coate-goale îi jumulise toate orãtãniile din ogradã, iar în beci nu mai găseai nici mãcar mirosul de vin, darãmite vre-un strop din licoarea divinã.

- Nemernicii au supt si doagele stãpane, se tânguia amarnic paharnicul Petre.

- Ei lasã Petreo, poate asa mi-a mai ierta bunul Dumnezeu din pãcate, se consolase abatut boierul, desi în sufletul lui se cam îndoia de lucrul ãsta.

Printre mesenii ce daduserã navalã la festin precum lãcustele în lanul de grâu, se numãrase si neânfricatul nostru erou, Nicu Piticu pe numele lui. Cu mintile încurcate de vin, cãutând poarta, netrebnicul nimerise în gradina unde se plimbau pe înserat copilele boierului. S-apoi vãzand ca nu-i chip sã nimereascã iesirea, s-a lungit în umbra unei tufe de mur, tragând la aghioase ca porcul în nãmol. Se zice cã de atunci a rãmas vorba cã în ochii muierilor toti bãrbati-s porci, asta pânã pun mâna pe câte unul, si pe urmã se transformã peste noapte în sot cumsecade.
Întâmplarea facu ca taman în acel ceas, sã treacã pe acolo a mai micã si mai drãgãlasã dintre fiice. Impletind cununã din floricele colorate, îngâna un cânticel:


Vântule, vântule
vântule pribeagule
ce prin lume rãtãcesti
ca o zânã prin povesti
sa-mi spui dacã-n drumul tãu
ai gãsi mândru flãcãu
cu piept strasnic de ostean
si cãciulã de-astrahan
cu pumnale la chimir
si cu ochii de safir
sa mi-l mâni degrabã-ncoa
sa-i dau gura a sãruta
sa-mi aline într-o searã
focul de la inimioarã...


Trezit de suava voce, porcu lu' Bachus fãcu o cruce mare, scuipând în sân:

- Ptiu drace! oar am murit si-am nimerit din gresala în rai de-mi cântã îngerii desteptarea, oar pezevenghiul ãsta de boier a descântat bunãtate de vin cu apã chioarã si mi se nãzare. Mai apoi zãrind încântãtoarea fãpturã amuti, dezmeticindu-se de-a binelea. Caci era frumusicã de pica fetiscana, ca o albinutã trasã prin inel bãtut de mester mare, tâtâsoarele se iteau prin cãmesa de in ca doua merisoare pârguite-n soarele amiezii, buzitele de cãpsunicã dulce te îmbiau la pãcate nebanuite, de altfel lumesti,zic. Si-odatã-i picã cu tronc eroului nostru, cãci nu-i simtire mai dulce pe lumea asta decât dragostea la prima ocheadã. Vãzându-l cum priveste la dânsa ca curca-n lemne, domnita îsi propti manusitele fine-n brâu si-l luã la rost pe nãtâng:


- Da ce vânt te-aduce în gradina mea viteazule, ori ai reusit a obtine cele cerute de tatuca si-ai venit a mã cere? zii, ori chem degrabã zapcii sã te puna-n lanturi.
Buimãcit, Nicu Piticu nu se pierdu cu firea, nãscocind pe loc una gogonatã:

- Sa-mi fie cu iertare domnitã, iaca smulgeam buruienile ce-au rãsãrit sub tufa asta de mure, sã poatã rodi nestingheritã fructele ce-ti vor încânta sufletul. Eu mi-s noul ajutor de grãdinar, Nicu e numele meu, dar lumea mã stie de Nicu Voinicu de cãnd am curãtat pãdurea de un urs fioros, sã tot fi avut fo opt sute de kile.

- Pãi nu esti cam scund pentru a înfãptui o asemena vitejie, se mirã domnita, vãd cã nu mãsori mai mult de 12-13 schioape.

- Nu se cade sã mint pe domnia-ta, e drept ca-s mic la stat, dar am în piept o inima curajoasã.
Masurându-l încã odatã din cap pana-n picioare, domnita rosti vorbele ce aveau a stârni o aventurã de neuitat.

- Vãd în privirea ta cã ti-s dragã, si cum te lauzi cã esti si viteaz peste mãsurã, mergi de adu cele de trebuintã si te-oi astepta sub clar de lunã sa-mi fii dragut pe vecie.

- Dorinta domniei-tale e poruncã, mintenas mã pornesc la drum, zise Nicu, si-o zbughi vesel peste gard. Ajuns acasã, îsi puse în desagã pitã, o pleoscã plinã ochi cu apã proaspãtã si o tandãrã de brânzã. Puse seaua pe mãgãrus si-o porni vesel la drum, nãdãjduia cã s-a întoarce degrabã, desi n-avea habar încotro sã apuce.





Dragii mei, cam atât pentru astã searã. Dacã v-a plãcut mai treceti si vã voi povesti cum a fost pãcãlit necuratul si cum s-a îndrãgostit Zâna ielelor de eroul nostru, dacã nu, nu-i bai, povestile aiurite nu fac rau nimanui. În cel mai fericit caz stârnesc zâmbete, iar astea-s de bine, zic.

Cu drag, Piticul Poznaş

Zmărtişor

Pentru doamnele, domnisoarele si domnitele de pretutindeni, bietul Ghită BoB a încropit un Zmărtisor:


(sursa foto)
În poiana minunată
de ger aprig încercată
a iesit un ghiocel
mic, plăpând, ca vai de el
a privit mirat în soare
si si-a zis în sinea lui
unde-i dusă iarna care
îngheată inima oricui ?
i-a răspuns zâmbind ecoul
piticule, iarna nu-i !
primăvara e stăpană
peste întinsele campii
si ne-aduce în tolba plină
zambilutele zglobii
scumpe odoare: martisoare
ganduri bune, îmbrătisări
cer senin si meri în floare
pe-nserate, sărutari
dacă-i bal, pai bal să fie
chicoti mlădita vie
potrivindu-si fracul verde
parfumat asa putin
strigă din rărunchi poznasul:
primăvară, acuş vin !