1054 de semne

...Era o zi  de toamnă frumoasă, ningea cu frunze stacojii în locul în care hotarâsem să-mi îngrop sufletul. O liniste bizară plutea în aer, în fiinta mea ultima redută se prăbusea neputincioasă, incapabilă să reziste atacului furibund al nenorocirilor lumii. O mie de pumnale au ucis ceea ce mai rămăsese în spatele marilor ziduri ce adăposteau acum doar sperante îmbătrânite si iluzii fără noima. Ultimele pârghii putrede, ce înca mă tineau cu greu la granita dintre logică si nebunie, au cedat sec, fără zgomot. Venise sfârsitul, stiam asta. Cu mainile goale am săpat o groapă aruncând în ea ruinele a ceea ce însemnasem eu până atunci, dacă însemnasem vreodată ceva. Nimeni n-a vărsat lacrimi, nici măcar eu, pierdusem războiul. Învinsii, precum rămasitele corăbiilor din vechime pustiite de piratii mărilor, se multumesc cu supravietuirea, chiar dacă stiu că orgoliul lor nu va mai ridica pocalul toastând aromate victorii niciodată. Zi dupa zi căram cu mine cochilia goală în care cândva amintiri zburdau vesele prin câmpurile de maci înfloriti, le pierdusem ecoul asteptând poate prea mult timp în vremurile tinere cele 1054 de semne...