Adolescent fiind eu poezii scriam / fete cu ochi căprui si părul lung iubeam

Am găsit într-o agendă veche o poezie scrisă de mine adolescent fiind. Imi amintesc cu drag cat de îndrăgostit eram pe atunci de o fată frumoasă cu păr lung si colanti roz ce avea deja un prieten făcând din mine un nefericit. A fost prima mea iubire, primul meu confident, o Lady langă care m-am visat îmbatranind frumos într-o căsută din lemn asezată la poalele muntilor, ea îngrijind gradina plină cu flori, eu venind vesel de la pescuit cu undita pe umăr. Nu am trait acea iubire din postura fericitului ce si-a descoperit jumătatea perfectă. Desi poate sună a cliche am rămas prieteni de suflet până astazi, ne leagă amintiri frumoase, dimineti cu cafele dulci si tigări la bucată savurate pe muzica celor de la Nazareth, un 1 aprilie în care i-am spus sincer că o iubesc fără sa-i cer nimic în schimb nestiind ca de fapt e ziua păcălelilor si versurile unei poezii de care nu a stiut până acum câteva luni.

Nori de cristal purtati de vânt
departe, undeva acolo sus
unde a noastră dragoste a apus
desi n-a răsărit nicicând

nori de cristal purtati de vânt
pe cerul gri, prin univers
purtând cu ei soapte de cânt
si al tau chip de înger sters

nori de cristal purtati de vânt
prin lumea în care ne-am visat
tu o printesa adormită
iar eu, un rege fermecat

nori de cristal purtati de vânt
plângând usor la porti de rai
o dragoste ce-ar fi început
precum răpirea din serai

te-as întreba acum într-un târziu
cu ce gresit-am eu în asta viată ?
de ce mă lasi în urma ta pustiu ?
nu vezi cum zbier, cum ies în faţă ?

dar esti departe scumpă doamnă
în urma-ti lasi o inima plângând
tristetea noptilor de toamnă
si norii de cristal purtati de vânt